Merg kilometri intregi pe malul apei in cautarea unui pradator feroce care sa-mi bucure ziua cu un drill, tremur numai la ideea acelui moment de impact. Stiu perfect unde il pot gasi desi de multe ori cred ca stie si el ca vin, pentru ca nu este acasa. Cobor din tren plin de entuziasm intrebandu-ma daca azi este acolo. Plec agale in salbaticie , sau cel putin asa sper. Traseul ma poarta spre baraj si vreau cat mai repede sa parasesc asfaltul, sunt satul de el, de masini, praf si zgmotele civilizatiei. Vreau sa imi croiesc un drum in vegetatie, sa cobor pante abrupte si sa plasez naluci printre copaci aplecati deasupra apei . Ajung la baraj si arunc un ochi pe lac, un zgomot ciudat si puternic imi distrage atentia si ma face sa ma intreb daca nu cumva sunt langa cascada Niagara. Sus pe lac mii de obiecte din plastic vin la vale incurcate intre crengi si copaci. Mi se face sila brusc si fac o analiza scurta a meniului zilei, sa fie bere, vodka, suc, aaa nuuu, iata si un capac de WC, probabil posesorul se gandea sa pescuie din barca si poate i-ar fi fost util. Ma gandesc ca cineva trebuie sa le stranga de acolo dupa ce s-au adunat, dar nu, cobor barajul si mica mea Niagara este realitate, cei de la hidrocentrala se spala frumos pe maini, o apasare de buton si toate acele mizerii se duc jos, departe, sa vada si altii unde se arunca gunoiul, sa contribuie si ei la dezastru.
Plec agale mai jos gandidu-ma cum ar fi sa stau in pat si sa-mi zboare astfel de obiecte prin casa, numai peste sa nu fi in astfel de momente. Cu privirea coborata in pamant de tristete constat ca meniul se diversifica, se pescuie la Rapale, Yo-zuri, chinezarii, se mananca conserve la plastic sau cutie metalica, asortate frumos cu un alt set de pet-uri, toate insirate pe mal intr-o gandire primitiva “le zboara vantul, le duce apa, nu se vad”.
O masina paraseste zona si ma intreb cate kilograme a avut meniul: 6 pet-uri, 10 conserve, 2 pungi de paine, cateva voblere, e grav s-au strans vreo 15kg. Ce ramane in urma? 0.5 kg de ambalaje cu o greutate imensa, comparabila cu cea a masinii si deja ma gandesc ca e o problema de volum cu siguranta, cercopitecii nu aveau loc cu burtile pline de aceste cateva lucruri marunte care au venit cu ei pe malul apei dar nu au mai avut picioare sa plece singure. Ma uit in jur si sunt inconjurat de peturi, ma sufoc si caut un colt verde, nepatat, aud un zgomot pe apa si ma mir sa fie un atac in conditiile astea, dar nu, e cald afara si pet-urile cu dopurile puse trosnesc infernal. Oribil!